Zero-Zero, Cer Senin


ACUM MULȚI ANI, AVEAM PĂRUL MARE ȘI CIUFULIT, eram mult mai naiv decât sunt acum și abia începeam să merg pe munte. Era într-o zi cu soare, poate pe la sfârșitul lui iunie, fiindcă Platoul Bucegi purta încă urmele proaspete ale iernii, cu limbi de zăpada lunguiețe și înguste, urcând prin văioage și abia topindu-se, încetul cu încetul.

Trecusem mai întâi pe la soră-mea și apoi urcasem cu cabina din Bușteni, în compania doamnei Magda, a domnișoarei Alina și a micuței domnișoare Floria. Eram euforic – așa cum sunt și acum atunci când ajung prin acele locuri, dominate de Babe ce țin sfat și de „Sfinxul care tace întruna, cătând în zări nepăsător.” Legendele care bântuie prin și despre acele înălțimi de munte, îmi populau și pe atunci mintea, inima îmi bătea cu putere în piept și nu îndrăzneam să vorbesc prea tare, spunându-mi că aș putea deranja cerul albastru, stânca dură sau jneapănul frumos, cu craca-i mult întoarsă și mugurul crescut, mult verde.

Așa, în acea tăcere mistică, urcam cu grijă și ochiul întins pe pământul striat de șanțuri, din care ieșea când piatra veche și când firul de iarbă, scurt și ars de soare. Urcam pe drumul marcat cu bandă galbenă, ce trecea și pe atunci, ca și acum, pe lângă Baba Mare, ocolind-o, pentru a se îndrepta spre Vârful Omu. Atunci, înălțând privirea către stânca uriașă ce acolo își face veacul din vremuri apuse, am zărit cabana de la poalele dânsei, strălucind în soare cu acoperișul ei înalt și lung, cu cele patru ferestre de la etaj, ieșind în evidență. Pe acea verandă vopsită în roșu – pe care aveam s-o îndrăgesc mult tare și de unde aveam să privesc pentru mulți ani puzderia de stele și luminile orașelor din depărtare – acolo, așadar, l-am văzut pe omul care își spăla rufele, fluierând sau cântând “cu vorba sa domoale, pravila străbună a muntelui.”

“Zero-zero-cer-senin, Manoliu Cătălin”, a rostit ușor doamna Magda. Haideți să-l cunoașteți!

AȘA AJUNGEAM PENTRU ÎNTÂIA DATĂ ACOLO, la Baba Mare, iar Moșu’ – așa cum am aflat că i se spunea – ne-a întâmpinat zâmbind de sub mustața lui imensă și ciufulită, de vânător, cu ochii jucându-i veseli, apoi ne-a invitat în casa lui. Nu l-am refuzat, însă i-am arătat că dorim să ajungem la Omu mai întâi, cât era ziua în putere, iară apoi ne-om opri și i-om trece pragul de-a binelea. A încuviințat, privind cerul și ne-a spus că o să avem vreme bună, iară ceața deasă s-o lăsa abia mai târziu peste Omu, atunci când noi ne-om afla deja pe drumul de întoarcere.

Ne-am întins la drum, dară și așa am urcat ușor, ocolind Muntele Obârșia, înscriși pe Poteca de Vară. Cu ochi mari, am zărit Valea Cerbului cum se deschide în dreapta noastră, uriașă cu Cerdacul său minunat dominând totul și ținând în sânul său o turmă de oi. Baciul ne-a salutat ușor din cap, iar ultimele tufe pipernicite de rododendron ne-au încălzit privirile, în vreme ce peisajul a devenit tot mai sterp. Mai departe, în zare, am văzut întinse la rând Găvanele și piscul conic al Bucurei Dumbravă. Dincolo de acesta, se zărea stânca înaltă, încunată de un stâlp de oțel, despre care am aflat că era însuși Vârful, Marele Omu, ce găzduia cea mai înaltă așezare omenească din estul Europei. Cabana sprijinită și protejată de stânca Omului arăta straniu, iar mai departe se zărea și Stația Meteo.

Poveștile despre Moș Manoliu m-au uimit, iar asta fiindcă aduceau atât de mult cu legendele ce vorbeau despre urși, despre iele și despre Zalmoxe – ce s-ar fi ascuns vreme de trei ani, fiind chiar crezut mort, acolo, sub Omu, într-o peșteră. Am aflat despre Moșu’ că a stat vreme de șaisprezece ani la Vârf, ca meteorolog și cabanier, iar figura sa a crescut într-un mod inimaginabil, devenind la rândul său un gigant ce supraviețuia din vremuri imemoriale.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că pe Moșu’ l-am asociat în mod inevitabil cu acel străjer din vechime, ce avea privirea atât de ageră, încât șezând pe Vârf, zărea dușmanii neamului geto-dac trecând granițele. Acest străjer ar fi anunțat pe rege să trimită oșteni în acea direcție, pentru a nu lăsa pământurile sacre să fie pângărite. Mai târziu, îmbătrânind și slăbindu-i vederea, acesta l-ar fi rugat pe însuși Zalmoxe să facă în așa fel încât el să poată apăra mai departe hotarele de invadatori. Zâmbind, zeul geto-dacilor l-ar fi preschimbat pe acesta în stană de piatră, ce ne-a rămas până astăzi sub numele de Omu.

TRECÂND PRAGUL CABANEI OMU, am rămas uimit de cât de rustică putea fi aceasta, am privit mesele și băncile vechi de lemn din sala de mese, iar pozele de pe pereți mi-au arătat ce se ascunde dincolo de acoperișul lipit de vârf. Așa, am priceput din ce pricină acea stâncă, parcă răsărită acolo în mod straniu, era numită Vârful Omu, cel mai înalt din Bucegi – și de ce nu era vârful conic al Bucurei, aflat în imediata apropiere. O, da, în pozele vechi, de pe la începutul secolului douăzeci – pe când cabana nu se sprijinea încă de stâncă – se zărea pe latura de sud-vest, un chip stilizat, privind în sus, spre cer.

Oricât de neverosimile ar fi fost aceste povești – în mod clar, transmise din gură-n gură, de-a lungul secolelor, schimbate, mitizate, trunchiate și înflorite – ele aveau să crească în mintea mea, la dimensiuni uriașe. Nu știam pe atunci că datorită acestei călătorii aveam să tot revin în acele locuri pe parcursul anilor – și de cele mai multe ori de unul singur, precum un pustnic care își tot căută crezul, obârșia și menirea – până când din adâncurile mele avea să se arate, duduind, o poveste fantastică de dimensiuni astronomice. Nu, nu știam pe atunci că mulți ani mai târziu, aveam să scriu multe povești despre acele creste și vârfuri. Nu aveam habar, în naivitatea mea copilăroasă, că mai târziu voi sta mai mult printre betoanele înalte ale Bucureștiului, cu aceste povești crescute în mine, bântuindu-mi visele într-un mod straniu. Nu știam nici că îmi va veni greu să le public, cu ele tot crescând și devenind din nuvele, veritabile romane. Da, acestea aveau să se petreacă peste ani mulți, însă la vremea aceea, zburdam și zâmbeam, cu părul meu mare săltând, mai mult aiurea.

După ce am băut câte un ceai fierbinte cu rom, acolo, în fața Cabanei Omu, am hotărât să rămânem peste noapte la adăpostul străvechei așezări. Am mâncat ce aveam prin traiste, iar apoi ne-am bucurat de ospitalitatea priciurilor adunate laolaltă și am dormit mai mult iepurește, fiindcă nu eram obișnuit cu atât de mulți oameni în jurul meu la vremea de somn.

A DOUA ZI, DE DIMINEAȚĂ, CEAȚA ÎNVĂLUIA CABANA, într-un mod mistic și într-o tăcere ce avea să-mi devină familiară și tare dragă. Însă atunci, îmi dădea fiori pe șira spinării. Am mâncat repede și frugal, apoi am pornit pe același drum pe care ajunsesem la Omu, înapoi spre Babele. După vreo două ore de mers prin ceața imposibil de deasă, ajunși la Baba Mare, am pătruns în curtea cabanei, apoi am trecut pragul de lemn. Moșu’ se afla înăuntru, s-a bucurat să ne vadă și a spus că și-a dat el seama că rămăsesem peste noapte la Omu. Pe parcursul zilei, mie nu mi-a vorbit mai deloc, iar eu, cum sunt tăcut și retras din fire, nu am zis mai nimic. Îmi aduc aminte că m-a privit de câteva ori sceptic și încruntat, căci de bună seamă, omul care îți calcă pragul și nu zice mare lucru, ci stă doar așezat într-un colț, ca și cum ar fi hăituit de ceva, are ceva ciudat și periculos întrânsul. Mai târziu însă, a scos din dulap o sticlă și a adus-o la masă, împreună cu câteva pahare. Mi s-a adresat de-a dreptul și fără înconjur:

„Băi, Adi, bei o vodkă?

Da, așa mi se spunea pe atunci: Adi. Mi-am dat seama repede că nu e cea mai bună idee să-l refuz, deși pe vremea aceea nu știam ce-i alcoolul și cu atât mai puțin, vodka. Așa că împreună cu toți ceilalți care erau prezenți – cu tot cu cei câțiva Salvamontiști ajunși la vremea de seară, se strânsese o gașcă frumușică – am golit pahar după pahar. Vodka s-a urcat până la urmă la cap, așa că am zis că cea mai bună idee ar fi să ies un pic la aer. Aflat pe verandă, m-a furat peisajul minunat și întins, cu vastitatea sa fermecătoare, fiindcă puteam zări până departe în zarea peste care se lăsa seara. Coștila, la stânga, cu releul înălțându-se amenințător din ceață. Valea care duce înspre Cabana Caraiman, drept în fața, coborând în valuri, când line și când cu abrupt. Sfinxul, Babele și Cabana cu același nume, la dreapta. Iar mult mai departe, se afla platoul vălurit, Piatra Arsă și în capăt, Muntele Furnica. Pentru un băiat crescut în București – sau, după cum ar fi spus Moș Manoliu, “crescut în fața televizorului” – vastitatea aceasta era tare greu de conceput și chiar mult mai anevoios de digerat. Inima îmi bătea cu putere în vreme ce privirea îmi călătorea prin depărtări, căci aici misticul și vraja se simțeau aievea, iar din înalturi se arătau deja stele multe, strălucind spre mine, care reci și care calde.

În scurtă vreme, am rămas surprins că nu mai simțeam deloc efectul alcoolului, iar din cabană se înălța acum o voce suavă, minunată, care m-a vrăjit. Nu știu cât am stat acolo, privind în depărtări și ascultând muzica ce-mi încânta urechiile, până atunci necunoscută mie. Am intrat înapoi în cabană și am întrebat cine era femeia care cânta. Moșu’ a făcut un semn spre casetofonul micuț, așezat pe podea, într-un colț și a întrebat:

Ea? E Loreena… Și aici sună cel mai bine, nu-i așa? Ia zii, mai bei o vodkă?

AM ZÂMBIT, CU TOATE PRIVIRILE ÎNDREPTATE SPRE MINE, admițând că aici, pe aceste înălțimi, mă aflam printre prieteni și nu era cazul să rămân retras, fiindcă nimeni nu era. Am acceptat și pahărelul de vodkă întins spre mine, apoi l-am ciocnit cu ceilalți și l-am dat peste cap. Multă vreme după aceea, aveam să beau vodkă – cu paharul și cu sticla în egală măsură – în acea cabană, fără să mă pot îmbăta vreodată, ci dacă mă simțeam ușor amețit și “luat”, era suficient să mă duc până afară, pe verandă sau chiar să urc sus, pe vârful Babei, să privesc spre depărtări sau în sus, la cerul infinit și înțesat de stele și mă linișteam imediat. Așa, m-am împrietenit cu acel om straniu, dar puternic, plin de viață și uneori dur precum stânca bătută de crivăț. Moșu’ mi-a ținut lungă vreme loc de tată, iar cabana lui, loc de casă. Pe Loreena McKennitt aveam s-o ascult de multe ori – și în special acel album, “The Visit” – fiindcă de fiecare dată mă înalța de la locul meu, chiar și dintre betoane, purtându-mă spre creste și ajutându-mă să obțin o perspectivă diferită. Iar peste ani, aveam să mă întorc în acele locuri atunci când suflul mi se îngreuna, când spinarea mi se încovoia, iar speranța în mai bine, pălea. Așa, termenul de acasă, s-a preschimbat dintr-un loc, într-o stare. Iar laolaltă cu poveștile spuse de graiul înviforat al muntelui – poate cel mai bun și longeviv dascăl pe care l-am avut – apărea zâmbetul și cugetarea că iată, starea depinde de locul în care șezi și privești. Iar dacă nu te afli acolo, ridică-te, urcă și înălță-te pe vârful unei stânci.

 

lui Cătălin, desigur

22 iunie 2020

de Andrei Marius Ludoșan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: